Structura Caracterială a Adolescentului
Adolescența, care este cuprinsă in general între 14 și 20 de ani urmată de post-adolescență până la 25 de ani, se caracterizează prin foarte multe schimbări și transformări, fapt pentru care a fost considerată de J.J.Rousseau a doua naștere. În complexul dezvoltării, în această etapă de schimbare pentru structura caracterială a adolescentului se pot releva câteva aspecte dominante ce definesc locul adolescenței în procesul devenirii ființei umane:
-un remarcabil avans cognitiv;
-ieșirea de sub tutela familiei și a școlii și integrarea în viață socială și culturală a comunității;
-intensificaea conștiinței de sine și a căutării identității de sine, a unicității și a propriei originalități;
-parcurgerea unei faze decisive în dobândire independenței și autonomiei;
-apariția conștiinței apartenenței la generație;
-construirea unor noi componente ale personalității și dezvoltarea lor într-o structură unitară ce mediază adaptările eficiente la toate felurile de situații.
Transformările Psihice
Transformările psihice la care este supus un adolescent sunt generate de nevoile, de trebuințele pe care le resimte, de exemplu nevoia de a ști, de afecțiune, de grupare și de distracție, și nu în cele din urmă nevoia de independență, de manifestare a personalității. Pentru îndeplinirea acestor trebuințe, adolescentul își elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, capacitatea de argumentare și contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze, care vor conduce la apariția atitudinilor critice față de valori.
Criza legată de confuzia identității vs. confuzia rolului din timpul adolescenței este considerată de mai mulți psihologi ca fiind criza dominantă în întreaga dezvoltare. Obiectivul major al adolescentului, în această perioadă, este formarea unei identități a eului, durabile și sigure. Identitate eului are trei componente: un simț al unității sau acordul între percepțiile sinelui; un simț al continuității percepțiilor sinelui în timp; un simț al reciprocității între propriile percepții ale sinelui și modul în care este perceput individul de către ceilalți.
Tipurile de Statut de Identitate
Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat un simț al confuziei despre ceea ce este și cine este un individ. Convins că nu pot trăi cu cerințele impuse de părinți, tânărul se poate răzvrăti și se comportă într-o manieră inacceptabilă față de persoanele care îl ocrotesc.
Astfel au fost identificate patru tipuri de statut de identitate la adolescenți:
- Difuziune de identitate. Se caracterizează prin absența angajării și indecizia cu privire la problemele de viață importante, cum ar fi opțiunile ocupaționale, ideologia și religia.
- Forcluderea identității. Statutul angajării inițiale și dezvoltarea valorilor, dar umbrit mai degrabă de acceptarea ezitantă a valorilor celorlalți (de exemplu părinții sau profesorii) decât de scopurile autodeterminate (opțiunile privind locul de muncă, deoarece un adult îl sfătuiește că ele sunt dezirabile).
- Moratoriul. Criza de identitate extremă, când un individ ăși reevaluează valorilor și scopurile, dar are dificultăți în a le duce la bun sfârșit.
- Dobândirea identității. Indivizii și-au rezolvat crizele și s-au angajat ferm în valori particulare sau opțiuni de viață, de exemplu angajare religioasă sau opțiune profesională.
În centrul crizei se află de foarte multe ori sistemul caracterial și în special unele însușiri care au rol accentuat în relațiile cu toți cei din jur. Tot ce în copilărie admirase la părinți, începe să fie pus sub semnul întrebării, să se îndoiască de valoarea ideilor lor, a gusturilor, a realizărilor profesionale și familiale, a gradului de cultură, a preferințelor vestimentare.
Adolescenții și Școala
Putem vorbi despre „revolta împotriva școlii”. La vârsta de 14 ani, elevii îi văd pe profesori ca pe niște ignoranți plini de pretenții sau ca pe tirani, și le „vânează” pur și simplu greșelile, care să le motiveze această revoltă. Există o revoltă împotriva moralei și a politeței care relevă nevoia de a nu accepta nimic ca adevărat înainte de a fi discutat și criticat. În cadrul grupului, reacția la normele morale și de politețe este mai accentuală.
Familia este nevoită să se adapteze la această noua personalitate a adolescentului, să țină cont din ce în ce mai mult de punctele de vedere ale adolescentului.
Sfârșitul stadiului adolescenței și postadolescența pun în evidență cerința de autonomie. Cucerirea autonomiei și independenței reprezintă unul dintre câștigurile mari ale crizei și ale dezvoltării acestui stadiu. Această autonomie vizează spațiul adolescentului, vestimentația, activitățile casnice, petrecerea timpului liber, obiectele personale. Pentru unii adolescenți există încă o dependență economică prelungită dacă ei își continuă studiile.
Încrederea în Sine
Toate încercările prin care se exprimă autonomia și independența sunt, în același timp, și ocazii care contribuie la creșterea încrederii în sine a adolescenților, mai ales dacă au avut succes. Sunt condiții favorabile și pentru dezvoltarea în continuare a demnității personale. În funcție de tactul de care dă dovadă familia în perioada de criză și după aceea. se asigură condiții pentru dezvoltarea responsabilității personale a adolescentului.
J.Rousselet nota: „Criza aceasta comportă trei etape succesive foarte diferite între ele: perioada revoltei, perioada închiderii în sine și perioada exaltării”.
Etapele Crizei Adolescentine
Prima perioadă, cea a revoltei, constă în refuzul adolescentului de a se supune, de a se subordona cerințelor adultului. Urmează refuzul deschis de a nu face servicii pentru părinți, de a nu mai fi alătui de ei în activitățile casnice, în petrecerea timpului liber adolescentul vrând să se simtă cu adevărat liber. A doua variantă a revoltei este numită ca fiind cea a „scandalului”. Adolescenții doresc cu tot dinandinsul să se facă remarcați. Din dorința de a atrage atenția de a brava, pot apărea și alte manifestări mai grave. Pot consuma fără măsură alcool, se pot asocia cu unele persoane dubioase, pot consuma droguri sau pot ajunge la delincvență.
A doua perioadă a crizei este cea a examenului de conștiință, de închidere în sine. Adolescentul se întoarce spre sine și se autoexaminează.
A treia perioadă este cea de exaltare, afirmare. Starea organică și psihică a tânărului este cea care generează elanul caracteristic vârstei de a se angja în toate, de a se afirma cu adevărat, de a face ceva important pentru sine și pentru cei din jur. Acum, adolescentul se simte foarte puternic. O parte din adolescenți demonstrează că în această perioadă vor să facă ceva important. Au un program foarte încărcat, învață, dar pot fi pândiți de surmenajul școlar. În această peiroadă sunt foarte vulnerabili și dacă au un insucces își pot pierde încrederea în sine sau își pierd elanul.
Reacțiile Parentale
Părinții devin componentele relaționale de bază ale crizei adolescenților. Aceștia pot, fără voia lor, influența desfășurarea personalității adolescenților. Sunt câteva tipuri de reacții parentale în fața schimbărilor ce se petrec în timpul crizei:
1. Unii părinți devin foarte nemulțumiți de comportamentul copiilor lor, de aceea doresc cu orice preț să restabilească ordinea, astfel cresc exigențele față de adolescenți, iar reacțiile acestora sunt pe măsură, culminând uneori cu fuga de acasă.
2. Alți părinți se simt jigniți de atitudinile adolescenților, se simt depășiți, nemaiputând comunica, nemaiștiind cum să procedeze. În aceste condiții, criza se atenuează, dar adolescentului îi lipsește confruntarea care să-l facă să se autodefinească.
3. Sunt părinți care nici nu își dau seama de schimbarea de atitudine la copiii lor, sunt părinți indiferenți, iar în astfel de cazuri, criza este atenuată în relația cu familia și mult mai intensă față de societate, în general.
4. O mare parte a părinților, în special din mediile rurale, reeditează concepția educațională pe care au manifestat-o proprii lor părinți la vremea la care ei au fost adolescenți, dând dovadă de conservatorism. Devin nemulțumiți de faptul că adolescenții sunt nerecunoscători.
5. Foarte puțini părinți reușesc să-și înțeleagă copiii și să depășească împreună această criză de originalitate a adolescentului. Acești părinți au o concepție democratică asupra relației dintre educat și educator. Punându-se în rolul adolescentului, ei găsesc o formă de comunicare.
Concluzia
Cercetările efectuate asupra problematicii generale a adolescentului, a fenomenului de criză s-au finalizat cu câteva concluzii care pot ghida parintii in interacțiunea cu adolescenții aflați în criza de originalitate:
- părinții ar trebui să fie informați cu privire la procesul dezvoltării fizice și psihice a adolescentului pentru a-i înțelege nevoile;
- părinții trebuie să se adreseze minții și inteligenței adolescentului pentru a-l face să adere la cerințele lor raționale;
- să dialogheze, părintele să fie un interlocutor care nu impune punctul de vedere, ci respectă pe celălalt și ține cont de ideile și principiile lui;
- părinții trebuie să analizeze cauzele conduitelor adolescenților și în special nevoile care l-au impulsionat să facă ceva anume;
- părinții trebuie să-i ajute pe adolescenți să-și înțeleagă problemele, să ia decizii astfel încât ei să aibă sentimentul că este rezultatul eforturilor lor, dorința și voința lor.
Vă așteptăm la Clinica Albion Medical pentru orice tip de discuții în acest sens.